Am văzut T2: Trainspotting şi nu prea mi-a plăcut
Muzica filmului este însă mai presus de orice îndoială
Am insistat să-mi sfârşesc acest weekend de primăvară-toamnă eşuând la ceas de seară într-un cinema dintr-un mall, curios nevoie-mare să vad care e treaba cu T2: Trainspotting.
Am reuşit cu graţie chiar să mă ţin departe de orişice comentarii, recenzii de film, pentru că n-am vrut să-mi alterez curiozitatea faţă această a doua parte a unui film, a cărei primă parte, în modesta mea opinie şi-a depăşit condiţia unei simple pelicule.
În sală eram doar şase oameni, ceea ce pentru vizionarea unui film este ideal, riscul să pierd vreun mic detaliu pentru că şi-a vărsat vreunul popcornul în poală fiind aproape zero.
Îmi este limpede că varianta de acum 20 ani a ţinut de o anumită efervescenţă, care a trebuit să explodeze cumva, ceea ce, ca în orice opera, ţine de un anumit tip de onestitate.
La fel de limpede este şi că raţiunea pentru care aceasta a doua parte Trainspotting a apărut este mai degrabă una financiară, deja o reţetă.
Unde mai pui că producătorii intenţionează să facă şi un serial TV. Iar dacă acesta va apărea, oricăt de prost ar fi, tot mă voi uita, la fel cum unii dintre noi încă mai merg la meciurile cu Rapid. Pierd, câştigă, plouă, ninge, suntem pe stadion, empatici şi contemporani cu personajele din teren.
De fapt, ca un oricare altul, voiam să văd, ce D-zeu sau dracu s-a ales de personajele filmului după 20 ani, după atâta heroină şi cum a trecut viaţa peste ei.
Fie vorba între noi, dincolo de montajul şi cadrele impecabile, dincolo de muzichia filmului pe care o recomand oricărui pasionat de rock'n'roll, singurul lucru care mi-a plăcut este cum sunt pe alocuri sunt subliniate caracterele celor patru looseri-eroi, cu care nu ai cum să nu empatizezi.
În rest, povestea este atât de trasă de păr încât e lipsită de credibilitate. Chiar şi foarte izbutitul discurs Choose Life a lui Renton, adus în zilele noastre, este introdus în film cam d-ampulea.
Şi da, heroina sucks!
Silviu Munteanu
