Geddy Lee – povestea de viaţă a unui rock-star
Născut în Willowdale, Toronto, în 1953, Gary Lee Weinrib este cunoscut lumii întregi sub numele de Geddy Lee şi este front-man-ul trupei canadiene Rush.
Trupa s-a format în 1968, au primit de 24 ori discul de aur, de 14 ori discul de platină, au trei albume multi-platină, iar ultimul lor album scos pe piaţă. Clockwork Angels a fost desemnat ca fiind albumul anului 2012 la Progressive Music Awards. De asemenea au fost nominalizaţi de 7 ori la Grammy, iar în 2013 au fost primiţi în Rock and Roll Hall of Fame.
Povestea de viaţă a lui Geddy Lee este una cel puţin interesantă.
"Părinţii mei s-au întâlnit într-un lagăr de muncă nazist în timpul războiului. Erau amândoi polonezi şi aveau 12-13 ani când a început razboiul, iar nemţii au cucerit Polonia. Amândoi au fost trimişi la Auschwitz. Erau împreună atunci, dar au fost separaţi, el la bărbaţi, ea la femei. Taică-meu reuşea să mituiască gărzile, să îi ducă pantofi maică-mii.
După o vreme, mama a fost transferată la Bergen-Belsen, lagărul de concentrare nazist din nordul Germaniei, iar taică-meu la Dachau, într-un alt lagăr nazist în München."
"Şi aşa şi-au pierdut urma unul altuia. Dar după război, el a găsit-o şi s-au căsătorit în tabăra de la Belsen."
"O vreme au locuit în acea tabără, pentru ca apoi să fie eliberaţi şi au locuit în spaţiile destinate ofiţerilor germani.
Soldaţii englezi aflaţi acolo au incediat însă tabăra printr-o decizie foarte controversată.
Scuza acestora a fost că au dat foc taberei din cauza tifosului, dar cred că politic vorbind, au vrut să scape de ea. În cele din urmă, părinţii mei au reuşit să beneficieze de statutul de emigranţi şi s-au mutat în Statele Unite, pentru ca apoi să ajungă în Toronto, deoarece o soră de a tatălui meu locuia acolo."
"Mama mea a fost foarte deschisă în a vorbi despre război cu mine. În casa părintească am crescut ascultând o mulţime de poveşti despre ce li s-a întâmplat. Am o apreciere reală pentru toate cele prin care au trecut părinţii mei şi ştiu că suntem foarte norocoşi că suntem toţi aici.
A urmat apoi moartea tatălui meu, lucru care a fost foarte traumatizant, mai ales pentru mama. Ea a trebuit să muncească, să ne întreţină, motiv pentru care am fost crescuţi de bunica. Eram în perioada de rebeliune adolescentină. Sora mea era din ce in ce mai greu de stăpânit, iar eu mă ţineam de orice altceva, numai de şcoală nu."
Am început să fiu interesat de muzică şi să cânt într-o trupă rock. Şi atunci am întâlnit un personaj care nu prea era cu toţi boii acasă, pe numele său, Alex Lifeson (chitaristul Rush), care a avut o influenţă foarte proastă asupra mea. Cu el am fumat prima oară marijuana.
Şi uite aşa, familia mea se destrăma de la temelie, fapt care a fost foarte stresant pentru mama. Dar ea a fost mereu un caracter puternic şi o supravieţuitoare. Căt despre întâlnirea cu Alex, treaba asta a dus la formarea Rush, aşa că n-a fost atăt de rău până la urmă."
"Industria muzicală e foarte diferită în ziua de azi, faţă de ce era în trecut. Casele de discuri înţelegeau în trecut că s-ar putea să fie nevoie de două-trei albume, ca o trupă să aibă succes. Şi odată ce trupa avea notorietate, le aduceau încasări masive. În ziua de azi discurile nu prea se mai vând, poate doar dacă eşti Adele, ceea ce face foarte complicată finanţarea la nesfărşit a trupelor din partea caselor de discuri. Tocmai de aia, acum trebuie să-ţi duci toate cele pe cont propriu, iar la casele de discuri să te duci cu produsul finit, iar ei să te vândă. Mai mult sau mai puţin trebuie să te dezvolţi singur acum, sau să beneficiezi de un management care să-ţi dea o mană de ajutor, înainte de a te prezenta întregii lumi. Pe vremuri era mai mult un parteneriat.
Cream au fost pentru mine o adevarată revelaţie. Mi-au plăcut foarte mult şi John Mayall & The Bluesbreakers sau The Yardbirds. The Who şi Cream au fost însă cei care m-au făcut să mă apuc de muzică.
Am rugat-o pe mama să-mi cumpere chitara pe care o vindea un vecin şi odată ce am pus mâna pe ea, mi-am dat seama că eram destul de bun la cântat după ureche. A fost ca şi cum m-am trezit, găsisem în sfârşit ceva la care mă pricepeam. Aşa că o vreme am cântat piesele altora, apoi am simţit că pot compune chiar piese proprii."
"Anii 70 au fost foarte interesanţi şi distractivi pentru Rush. Eram foarte necopţi şi totul era foarte nou. Şi eram şi foarte naivi.
Primele noastre concerte au fost în deschidere la Uriah Heep şi la Manfred Mann’s Earth Band. Erau la sfârşitul turneului lor şi erau destul de sălbatici.
Ajunseseră să arunce cu plăcinte unii în ceilalţi şi noi am presupus că aşa se face la sfârşit de turneu. A fost o nebunie. Apoi am fost n turneu cu Kiss, care ne-au tratat foarte bine. Am avut o introducere pe cinste în lumea rock'n'roll."
"Câţiva ani buni am fost doar o trupă care deschidea alte concerte. Abia în 1976, când am lansat 2112, cel de-al patrulea disc al nostru, am inceput să fim cap de afiş pentru locuri mai mici şi mai mult in Canada. Iar după ce am scos Adio Kings în 77 şi Hemispheres în 78, devenise o obişnuinţă să fim cap de afiş.
Marea schimbare a venit însă în 1981, odată cu discul Moving Picture. Cam ăla a fost momentul în care publicul se uita altfel la noi, când am ieşit din datorii şi ne-am permis să băgăm mai mulţi bani in show-urile noastre."
"Trey Parker şi Matt Stone, creatorii South Park au revoluţionat idea de animaţie. Ce fac ei e foarte distractiv şi imi place modul în care ridiculizează lucrurile. Practic fac o politică foarte interesantă pentru o ţară aşa mare şi diversă cum e America. Şi nu se feresc să taxeze orice ipocrizie. Neil [Peart, bateristul şi textierul Rush] s-a întâlnit cu Matt & Trey şi au devenit prieteni. El ne-a prezentat lui Matt, care e un tip foarte special şi mare fan Rush. Fapt care a dus imediat la o apreciere reciprocă. Şi când au făcut filmul South Park, ne-au cerut să cântăm imnul Canadei. Am facut-o pentru ei şi de atunci am rămas prieteni."
"Rush nu e totuşi o trupă uşor digerabilă. Oamenii se plictisesc repede. Iar muzica pe care o facem noi e destul de complicată şi are un caracter agresiv. Aşa că, ascultătorul de Rush are nevoie de timp şi energie şi să-şi dorească cu adevărat să înţeleagă ce facem noi."
"Îmi place vinul. Nu am investit în nici un fel de podgorie, este doar o pasiune a mea de a face vin. Sunt nebun dupa Burgundy. Cel mai mult îmi place Burgundy roşu, dar îmi place şi cel alb. Şi cele mai bune vinuri Burgundy se găsesc în nordul Italiei. Îmi plac şi vinurile albe austriece şi germane, dar favoritele mele rămân Burgundy. Pasiunea mea pentru vinuri m-a dus până într-acolo încât am vizitat locurile unde se produc acestea. E un hobby puţin cam scump."
"E aproape imposibil să mă gândesc la viaţa mea în afara trupei Rush. Vorbim de 40 ani totuşi. Şi în afară de albumele pe care le-am scos, sunt foarte mândru de familia mea, de copiii mei. Cred că sunt un tată bun şi încerc mereu să fiu prezent în viaţa lor. Am făcut tot ce a fost posibil cu putinţă să-mi păstrez căsnicia şi nu a fost mereu uşor, fiind plecat atât timp prin turnee. Dar soţia mi-a fost mereu alături şi căutam mereu noi provocări împreună."
"De asemenea mă implic într-o mulţime de activităţi la fel de bine, în strângeri de fonduri pentru diverse cauze. Există o mulţime de lucruri care mă fac fericit n afara trupei."
Sursa: TeamRock
