În 11 ani Motörhead a pierdut doi toboşari şi un chitarist. Trupe mai mici ar fi renunţat. Nu şi Lemmy.
„Încă mai cred in rock’n’roll” Mr. Kilmister
S-a făcut aproape doi ani de când rock’n’roll-ul a pierdut unul din cei mai de seama reprezentanţi ai lui. Ce o sa citiţi mai jos este o poveste adevarată şi o lecţie despre cum să nu renunţi niciodată la ceea ce iţi doreşti de la viaţa ta cel mai mult.
Secolul trecut, în primavara anului 1984, Motörhead apărea într-o nouă formulă.
La doar câteva săptămâni dupa instalarea în formaţie a chitariştilor Phil Campbell şi Wurzel, bateristul Philthy Animal Taylor a renunţat la a mai fi parte din trupă şi a fost înlocuit de Pete Gill, fost toboşar la Saxon.
„Este trupa preferată a bunicii mele” glumea Wurzel la acea vreme, justificându-şi astfel prezenţa în Motörhead.
Lemmy sărbătorea aproape un deceniu de existenţă a trupei şi anunţa o serie de concerte cu noul line-up la London Hammersmith Odeon.
„E tot ce am nevoie la vârsta mea, sa fiu ]ntr-o trupă de Bach Street Kids” declara Lemmy, care se apropia atunci de 40 ani.
Femei goale care ieşeau din tort pe scenă şi smanesul cântărilor Motörhead a reaşezat unde îi era locul.
Camaraderia care s-a legat între noii membrii a făcut ca trupa să se mute în aceeaşi casă împreună.
Ce se mai ştie de atunci este că Pete Gill avea o colecţie impresionantă de albume cu diferite tipuri de motoare, iar camera lui Lemmy era tixită de colecţii de cărţi care stăteau vrafuri până în tavan.
În septembrie 1984, Phil Campbell şi Wurzel şi-au făcut debutul pe primul dublu disc Motörhead în noua formulă, No Remorse, care conţine şi legendarul hit Kill by Death.
Nici nu s-a uscat bine cerneala consumată despre succesul No Remorse, pentru că în 1986, Motorhead deja anunţa înregistrarea celui de al şaptelea disc şi schimbarea producatorului Bill Laswell cu Tony Taverner. Albumul trebuia să se numească Riding with the Driver, însă în ultimul minut s-a hotărat schimbarea titlului acestuia în Orgasmatron.
Albumul a fost lansat în vara anului 1986 şi a avut un succes nebănuit. Piesa care dă titlul albumului este şi azi una din cele mai grele din istoria heavy metal.
Cinci ani mai târziu brazielienii de la Sepultura au facut cover după Orgasmatron şi au aşezat piesa bonus track pe discul Arise.
În acelaşi an a apărut festivalul Monsters of Rock in Marea Britanie, unde Motörhead, alături de Ozzy, Scorpions, Def Leppard, Bad News şi Warlock a fost cap de afiş.
Se zvonea atunci că membrii trupei vor ajunge la festival la bordul a doua bombardiere germane Messerschmidt din al doilea război mondial, dar Lemmy a dat o dezminţire, declarând ironic că este un zvon prost pus la cale de elemente contra-revoluţionare pentru a submina statul.
Însă trupa a făcut impresie deschizând concertul cu solo-ul de tobe din Iron Fist şi asurzind audienţa cu Overkill.
Cineva din public a aruncat atunci un semnal luminos pe scenă, iar Lemmy a întrerupt cântarea, mustrându-l pe idiotul care a făcut-o. La provocat chemându-l pe scenă, pentru a se bate, dar nimeni n-a întrăznit să urce.
Câţiva ani mai târziu, Kilmister a revenit asupra subiectului declarând „Aş vrea să ştiu ce e în neregulă cu acest segment de public. Ce îi face să arunce cu lucruri pe scenă? De ce cred ei că violenţa e o treaba bună. Pur si simplu nu înţeleg ce e în capul lor.”
O altă surpriză Motörhead a avut loc în primavara anului 1987, când Philthy Animal Taylor a revenit în trupă şi l-a înlocuit pe Pete Gil.
„Gil a părăsit Motörhead din considerente de business, în nici un caz din motive personale sau din diferenţe de opinie privind muzica noastră.” a declarat Lemmy.
Cât a lipsit din Motörhead, Taylor a încercat fără succes un proiect cu Chris Glen, fost basist la Michael Schenker Group.
„Întotdeauna am regretat plecarea din trupă, să spunem c-am luat o vacanţă de trei ani. Dacă aţi crezut că Motörhead a scăpat în trecut de sub control, n-aţi văzut nimic încă.” a declarat acesta.
În noua formulă, Motörhead a înregistrat şase piese pentru coloana sonoră a filmului Eat the Rich, o comedie neagră regizată de Peter Richardson, film în care şi Lemmy a avut un rol secundar, înterpretând personajul Spider.
Piesa Eat the Rich a apărut pe cel de al optulea disc al trupei, numit Rock’n’roll.
Au trecut trei ani până să apară urmatorul lor disc, 1916, cu care Motörhead a facut un adevarat tur de forţă, stabilind concerte în toate cele patru colţuri ale lumii.
Un incident nefericit l-a băgat în spital pe Lemmy, acesta fiind rănit serios de un obiect ascuţit aruncat pe scenă de cineva din public în timpul unei cântări în fosta Iugoslavie. În ciuda unor dureri severe, Lemmy a terminat spectacolul, iar rana lui a necesitat nu mai puţin de şapte copci.
Înregistrarea albumului 1916 şi contractul cu noua casă de discuri WTG, l-a făcut pe Lemmy să mute trupa în Los Angeles. Presa l-a ironizat la acea vreme, titrând Lemmy goes to Hollywood.
„Cu siguranţă nu vom întoarce spatele Angliei” a adaugat Philthy „o să facem un turneu aici în fiecare an. Doar pentru că Lemmy şi eu vom trăi în Statele Unite, în nici un caz nu înseamnă că vom începe să cântăm precum Bon Jovi.”
Înregistrările albumului 1916 au durat mai mult decât s-ar fi bănuit, motiv pentru care Motörhead a anulat un turneu în Marea Britanie în decembrie 1990.
Acest fapt l-a făcut pe Lemmy să-şi ceară public scuze:
„E mai bine să aşteptăm noul an şi să oferim fanilor nu numai cel mai bun LP, dar şi cel mai bun turneu al nostru”
Philthy spunea că 1916 va fi cel mai bun album Motorhead de la Ace of Spades.
Întârzierea apariţiei albumului s-a datorat prin schimbarea producătorilor. Iniţial, pentru producerea lui 1916 a fost ales Dave Edmunds, dar când au început înregistrările, acesta a fost înlocuit de Ed Stasium care mai lucrase la câteva discuri Ramones şi Living Colour.
Cu toate acestea, după mai multe neînţelegeri cu trupa, Stasium a fost concediat şi albumul a fost completat de un alt producător, Pete Solley.
În cele din urmă, în ianuarie 1991, dupa patru ani de la precedentul Rock’n’Roll, albumul a apărut. Şi aşteptarea a meritat.
Piesa care dă titlul discului este o baladă despre realităţile din teren ale bătăliei de la Somme din Primul Razboi Mondial.
Aceasta a fost un aşa mare succes, încât a fost nominalizată la premiile Grammy, deşi câştigători au fost prietenii lor de la Metallica pentru The Black Album.
„Nu-mi pasă ce spun oamenii” a comentat Lemmy plictisit printre dinţi despre faptul că discul s-a vândut bine.
„De ce ar fi trebuit să rămân in Anglia? Am locuit acolo aproape 44 ani şi aproape am murit de foame ca muzician. Am ajuns în America şi am primit prima nominalizare la Grammy.”
Cu toate că Motörhead ajunsese foarte departe, Lemmy a declarat mai târziu că la after-party-ul premiilor Grammy, şeful Epic Records, Tommy Mottola, nici măcar n-a venit să-l salute.
Pentru o scurtă perioadă booking-ul trupei a fost gestionat de Phil Carson, fost director executiv la Atlantic Records, acesta avându-i sub aceeaşi aripă pe Led Zeppelin şi AC/DC.
Apoi au lucrat cu Sharon Osbourne, despre care Lemmy spunea că i-a luat pe baieţi aşa cum erau ei, apoi i-a adus unde voia ea. Dar că se bucură că-i place. Dupa despărţirea de Sharon, de afacerile trupei s-a ocupat Todd Singerman.
Povestea merge mai departe. Pete Solley produce şi următorul disc, March or Die, în 1992, acest album fiind ultimul în care mai apare Philthy. Acesta a renunţat la Motörhead după înregistrarea primei piese. A fost înlocuit de Tommy Aldridge, acesta activând în Black Oad Arkansas şi Whitesnake.
Toboşarul Philthy a fost înlocuit de Mikkey Dee, care în trecut cântase în Dokken şi King Diamond. Acesta din urmă a fost angajat temporar, dar a rămas pănă la sfârşit. În fiecare show Motörhead, Lemmy l-a gratulat, numindu-l cel "mai mare toboşar din lume".
March or Die găzduieşte pe album balada I ain’t no nice guy, piesă pe care Lemmy o cânta alături de Ozzy Osbourne, iar la chitara este nimeni altul decât Slash.
Scena rock a acelor ani era cucerită de grunge, motiv pentru care Motörhead nu a avut încotro, decât să facă ce ştie mai bine.
În 1993 trupa a scos pe piaţă unul din cele mai violente discuri din istoria trupei, Bastards.
Cu acest album Motörhead a părăsit Epic Records şi s-au mutat la ZYX, Lemmy fiind de-a dreptul furios pe fosta casă de discuri.
"I ain’t no nice guy a rulat la peste 82 de posturi de radio, iar cheltuielile pentru videoclip le-am susţinut din propriul buzunar.”
Dar aceste lucruri rămân de domeniul trecutului. În 1995 apare Sacrifice, la o nouă casă de discuri la acea vreme, SPV / Steamhammer, o companie germană mai dedicată hard-rock-ului decât precedenta.
Deşi Wursel a înregistrat chitara pe acest album, numele lui nu apare pe discurile care s-au vândut în Statele Unite. Se pare c-au fost unele probleme.
„Pune discul ăsta în sistemul tau audio de acasă şi hainele iubitei tale vor cădea singure” se gratula singur Lemmy despre Sacrifice.
Astfel, Phil Campbell a rămas singurul chitarist Motörhead cu acte in regulă. Despre colaborarea cu Wurzel, Phil a declarat că a fost exact ce trupa avea nevoie pentru începuturile trupei, dar că, spre final, Wurzel nu a mai fost atăt de interesat.
Cu toate că plecarea acestuia din trupă s-a lăsat cu ceva scandaluri, Wurzel a menţinut relaţii bune cu Motörhead şi ocazional au mai cântat împreună.
Acesta a decedat în 2011, din cauza unor probleme la inima, iar Lemmy i-a dedicat întregul show pe care trupa l-a susţinut în cadrul Sonisphere.
În urmă cu aproape doi ani Lemmy a murit, la patru zile dupa ce tocmai împlinise 70 ani. Decesul a survenit dupa o scurtă luptă cu un cancer foarte agresiv.
Cu doar o luna înainte aflase şi de moartea toboşarului Phil Taylor.
Este limpede, Lemmy Kilmister a fost un icon rock’n’roll mai presus de orice îndoială, iar cuvintele sunt de prisos pentru a descrie cât de fascinant a fost acest artist.
Recomandarea Rock On este să vedeţi documentarul Lemmy, dacă nu aţi facut-o pănă acum.
Sursă: TeamRock
