Mizeria de sub covorul poveştii de succes “Metallica”
Cum şi-a "furat" James Hetfield un pumn în gură de la Mustaine
Cele mai multe trupe, care, până la urmă, au reuşit să funcţioneze peste 35 de ani, au cu siguranţă şi un maldăr de mizerie pe care doresc s-o ascundă sub covor. Metallica nu face excepţie.
Să le luăm pe rând:
Au pretins că sunt originali în compoziţiile lor, dar au furat şi de la alţii
Metallica a început să existe ca o trupă de coveruri. Doar că n-au cântat piesele Aerosmith, Led Zeppelin sau ale altor trupe celebre. Au preferat să aducă un tribut unor nume mai obscure, precum Diamond Head sau Budgie şi, mai rar, pentru nume mari precum Motorhead sau The Misfits. Au ştiut să se ţină departe de trupele care voiau să cânte Kiss.
Practic, au preferat să fure într-un mod mult mai subtil. Nu spuneau niciodată piesele cărei trupe le cântă. Cam asta s-a întamplat şi pe Garage Day Inc. Au cântat piesele unor trupe foarte puţin cunoscute, iar percepţia generală a fost că sunt piesele lor.
Multe piese Metallica “inspirate” din piesele altora
În cele din urmă, trupa a reuşit nu puţinele ei momente de originalitate. Dar chiar şi atunci, o ureche mai avizată recunoaşte unde cea mai celebră trupă de metal a găsit de unde să se inspire. De pildă, riff-ul piesei Sanitarium, din album Master of Puppets, seamănă destul de mult cu cel din piesa Rainbow Warrior al trupei Bleak House. În mod bizar, Hetfield a recunoscut furtul, dar n-a rostit numele trupei de unde s-a inspirat. Se pare că furtul contează doar când şi victima se sesizează.
De asemenea, riff-ul din deschiderea celui mai mare hit Metallica, Enter Sandman, este evident inspirat din piesa Tapping Into The Emotional Void, a unei alte obscure trupe, Excel. Managerul trupei i-ar fi putut da în judecată, dar a preferat să nu o facă:
"Un process în justiţie e nimic altceva, decât un căcat în viaţa unui om. În loc să facem lucruri pozitive, ne pierdem vremea cu cele negative", a declarat acesta.
În plus, Metallica, spre diferenţă de Excel, şi-ar fi putut permite cei mai grozavi avocaţi.
Chiar şi pe mai recentul album, Death Magnetic, găsim acelaşi modus operandi. Riff-ul principal al piesei, The Day That Never Comes este unu la unu cu riff-ul Chords of Life, piesa lui Joe Satriani.
Vă lăsăm pe voi să găsiţi asemănări între End of the Line şi piesa Pearl Jam, Why Go.
Cum şi-a "furat" James Hetfield un pumn în gură de la Mustaine
Dave Mustaine a fost mult prea zgomotos pentru nervoşii de la Metallica. Consuma alcool în cantităţi industriale şi devenea recalcitrant şi iute la mânie mult prea repede. Fapt care a dus la înlocuirea sa cu mult mai domesticul Kirk Hammett. Ceea ce a fost bine, până la urmă, altfel nu aveam Megadeth.
Se pare că între Mustaine şi Hetfield a mai existat un motiv de gâlceavă. Potrivit primului basist Metallica, Ron McGovney, într-un interviu pentru publicaţia Shockwave, Mustaine a venit într-o zi la sala de repetiţii cu cei doi pitbulli pe care îi avea la acea vreme. Unul din câini a început să latre şi să zgârie tapiţeria în maşina lui McGovney. O fi avut vreun hamburger rătăcit printre scaune, probabil. Cine ştie?
Hetfield a început să ţipe la Mustaine să dea câinele afară. Conform spuselor liderului Megadeth, pentru publicaţia Lydverket, Hetfield a pocnit câinele, ceea ce nu l-a lăsat indiferent pe Mustaine.
Acesta a început să ţipe la Hetfield “De ce ai făcut asta? E doar un câine. Aşa fac ei. N-ai voie să loveşti animalele”.
Incidentul s-a transformat rapid într-o ceartă şi s-a sfârşit cu un pumn al lui Mustaine în gura lui Hetfield. Pumn care a fost şi ultimul, dar care a ţinut râca între Mustaine şi Metallica peste două decenii. Există două lucruri peste care nu se poate trece, banii omului şi agresiunea faţă de animalul de companie al altuia.
Aroganţa, beţiile şi problemele cu cocaina ale bateristului Lars Ulrich
Aroganţa lui Lars este legendară. Există o secvenţă în documentarul Some Kind of Monster, în care toboşarul Metallica depăşeşte limita consumului de şampanie în cadrul unei expoziţii în care se vindeau obiecte de artă. Nu era orice fel de expoziţie, ci chiar una în care Ulrich îşi vindea unele obiecte din propria colecţie, evaluate la 13 milioane $. Ce a reuşit să deranjeze, a fost atitudinea tobarului, fomfleurile de aristocrat şi modul în care se comporta cu cei din jur, încercând să epateze prin faptul că are şi el un mic aport la crearea obiectelor pe care le vinde.
Momentul practic confirmă suspiciunile că Lars este, ceea ce publicaţia Villa Voice numea, Cel Mai Prostovan Baterist al tuturor timpurilor. Pe aceeaşi listă se mai află Tommy Lee, Phil Collins şi Animal din Muppets Show.
Din fericire, bateristul Metallica a reuşit să renunţe la consumul de cocaină. Când însă cocs-ul era viaţa sa, se pare că, nu de puţine ori, l-a pus în situaţia de a striga obscenităţi în faţa lui James Hetfield.
Tot Lars mai beneficiază şi de reputaţia de a fi destul de departe de cel mai bun baterist din lume. Poate ar fi mai bine să vândă obiecte de artă cu normă întreagă.
Metallica a plătit cu 40.000$ pe lună un psihoterapeut pe durata înregistrării albumului St. Anger
Dacă faptul că trupa şi-a dat fanii în judecată în procesul Napster, nu face suficient de mult dovada unei imposturi crase, iată încă una: documentarul Some Kind of Monster se dezvăluie caracterul nevrotic al membrilor formaţiei.
Avem în primul rând dovada penibilului auto-importanţei pe care trupa şi-o dădea la interviurile privind selectarea viitorului basist, după plecarea lui Jason Newsted. Apoi avem momentele din spatele înregistrărilor St. Anger, în care eroii non-conformişti ai heavy-metalului par să nu mai fie altceva decât nişte orgolioşi autosuficienţi şi bătrânicioşi.
Penibilul momentului culminează cu angajarea lui Phil Towle, un psiho-terapeut nelicenţiat al vedetelor americane, pe care l-au plătit cu 40.000 $ pe lună, pe perioada înregistrării albumului St. Anger, care se băga în seamă cu truisme de doi bani şi întrebări despre sentimente.
Mai corectă ar fi fost o luptă cinstită între Hetfield şi Ulrich, nu la un moderator caraghios cu pretenţii de psihoterapeut. Parca era şi Kirk Hammett pe acolo…parcă.
Desigur, Towle nu e un simplu psihoterapeut, cu siguranţă nu unul cu patalama la mână. Este doar un accesoriu a cărui misiune a fost să ţină membrii trupei împreună. Aşadar, dacă urâţi discurile St. Anger şi Lulu, ştiţi pe cine să daţi vina. Dacă vă displac Death Magnetic sau Hardwired…to Self Destruct, este numai vina voastră. Discurile astea sună zid. Suntem 99% siguri că Towle n-a mai participat la înregistrari.
Fostul basist, Jason Newsted a fost tratat mizerabil de ceilalţi membri ai trupei
Pe bună dreptate, Metallica nu l-ar fi înlocuit niciodată pe basistul Cliff Burton, dar moartea are modul ei deloc amuzant de a schimba planurile. În 1986, Burton a murit în accidentul pe care Metallica l-a avut cu autocarul de turneu în Suedia. Mai târziu în acelaşi an trupa la recrutat pe Jason Newsted, deşi, acum e limpede că nu prea şi-au dorit asta.
Ca parte a “doliului prin furie” cum avea să-l numească Hetfield într-un interviu în 2001 pentru Playboy, aceştia au reuşit din plin să-I facă viaţa un iad noului lor coechipier.
I-au distrus camera de hotel la 4 dimineaţa, în timp ce acesta era acolo, l-au făcut gay şi la fiecare pas au avut grijă să-i arate la fiecare pas că nu dau doi bani pe ideile sale. În 15 ani, cât Newsted a fost alături de Metallica, el a contribuit la compunerea a doar trei piese, restul propunerilor sale fiind refuzate cu brutalitate.
Mai mult, măgăria a mers până acolo, încât în varianta finală a discului …and justice for all, membri trupei au scos toate pistele de bas. Asa se explică şi sound-ul destul de gol al albumului.
Şi asta nu este tot. Newsted şi-a exprimat dorinţa de a colabora cu trupa Echobrain, dar a fost refuzat de Metallica, pe motivul că l-ar putea distrage de la îndatoririle faţă de trupă. Îndatoriri care de cele mai multe ori îi erau refuzate.
Până la urmă Newsted a părăsit trupa şi a fost înlocuit de magistralul basist Suicidal Tendencies şi Infectious Groove, Rob Trujillo.
Acest fapt l-a făcut pe Ulrich să declare la MTV că "niciodată trupa nu a fost aşa completă”.
La fel de mizerabil a fost tratat şi Ron McGovney, primul basist Metallica
Ron McGovney, primul basist Metallica, n-a fost niciodată o potrivire bună pentru trupă. Era foarte bun prieten cu Hetfield, mai puţin cu Ulrich şi aproape deloc cu Mustaine.
Conform interviului pe care McGovney la dat pentru Shockwave, el era tratat ca băiatul cu banii. El plătea combustibilul pentru turnee, hotelul s.a.m.d. Când acesta s-a plans de acest lucru, ceilalţi i-au râs în nas, reproşându-I că îi lipseşte simţul umorului. Hilar de-a dreptul!
Mai mult, colegii de trupă îi dădeau mereu de înţeles acestuia că sunt în căutarea unui basist. Inevitabilul s-a întâmplat, când Hetfield şi Ulrich au fost cuceriţi de basistul trupei Trauma, Cliff Burton. Fără măcar să-l anunţe pe McGovney, trupa la cooptat pe Burton şi au ales să se poarte mizerabil cu Ron, până acesta a renunţat.
Tratamentele la care McGovney a fost supus au fost din cele mai puţin elegante. Colegii lui îl luau la în permanenţă la mişto, îl tratau ca un proscris, i-au furat din lucruri, iar picătura care a umplut paharul a fost o halbă de bere care a fost vărsată în amplificatorul de bas al acestuia.
Reacţia lui Ron a fost să-I dea afară din casă, iar Metallica, cu Cliff Burton cu tot au plecat în alt oraş, lăsându-l pe acesta cu sculele şi visele spuberate.
Dar, ca să fim drepţi, până la capăt, dincolo de impostură, mitocănie şi pe alocuri, nemernicie, Metallica rămâne totuşi una din cele mai mari trupe heavy metal.
Sursă: grunge.com
