50 discuri ale anilor ‘90 pe care trebuie să le asculţi în viaţa asta - pt.1
Recomandări Rock On
APHEX TWIN 'Selected Ambient Works, Volume II'
Arta este unul din acele lucruri pe care mintea umană le fabrică şi în care orice extremă este permisă pentru că numai aşa lucrurile pot progresa.
'Selected Ambient Works, Volume II' este unul din discurile care a şocat în anii 90 şi înca sună de parcă ar fi scos în zilele noastre.
Aphex Twin a reinventat conceptul de ambient music ale cărui baze se găsesc în discurile lui Brian Eno. Ideal de ascultat după o noapte de clubbing.
AIR 'Moon Safari'
Nimeni nu prea era atent la ce muzică vine din Franţa anilor 90, până la acest disc space-pop.
Nicolas Godin şi Jean Benoit Dunckel din Versailles par exact prototipul indivizilor care nu prea ies din studio. Cel mai probabil ăsta este şi motivul pentru care pe acest disc găsim teme clasice ale muzicii franţuzesti a anilor 60 şi instrumente precum bongo-uri, castaniete şi sunete de pian electric vechi.
MARILYN MANSON 'Antichrist Superstar
Cel de al doilea LP al lui Marilyn Manson este şi cel care l-a adus în main-stream-ul rock’n’roll. Produs de Trent Reznor, Antichrist Superstar rămâne unul din cele mai cumplite şi proaspete, din punct de vedere al sound-ului, discuri rock ale anilor 90, iar succesul acestuia se datorează şi graţie unor videoclipuri produse de regizoarea canadiană Floria Sigismondi, difuzate pe MTV.
SMASHING PUMPKINS 'Mellon Collie and the Infinite Sadness'
“Una din cele mai mari temeri ale mele este să fiu unul care oricare altul” declara front-man-ul Bill Corgan în anii 90. Aceasta teamă se pare ca i-a fost un demon destul de puternic în jugulară, încât a făcut cu putinţă cel mai hip dublu disc al anilor 90 Mellon Collie & Infinite Sadness. Şi da, rockul poate să sune şi aşa.
BJORK 'Post'
Poate sau nu să-ţi placă Bjork. Dar un singur lucru se poate spune cu siguranţă despre islandeză: muzica şi vocea ei sunt inconfundabile.
Dacă ar fi sa descriem în cuvinte discul Post, putem spune că e post-rock, post-apocaliptic şi un sound foarte futuristic.
Un plus de valoare pe acest disc vine şi din colaborarea cu trei nume mari din scena muzicală britanică, respectiv Tricky, Howie B şi Nellee Hooper.
THE CHEMICAL BROTHERS 'Dig Your Own Hole'
Duoul britanic Tom Rowlands şi Ed Simons au luat muzica de club şi au mutat-o pur si simplu în altă dimensiune. Cel mai probabil ei sunt promotorii anilor 90 a ceea ce se numeşte Intelligent Dance Music. Colaborarea cu Noel Gallagher a rupt ringurile cluburilor de la acea vreme.
DJ SHADOW 'Endtroducing...'
Disc apărut în 1996, Endtroducing… pare munca unui om de ştiinţă atât de pasionat de munca lui, căci pare un nebun pentru toţi cei din jur. Practic, avem un alt caz al unuia care s-a închis câteva luni într-un studio, înconjurat de viniluri şi samples machines.
Combinaţia de sample-uri foarte muzicale combinate cu beat-uri foarte reci sună ca şi cum într-o noapte pe o autostradă aterizează o navă spaţială. Extraterestrul care ne vizitează planeta pare un bun cunoscător al naturii umane şi a porţilor percepţiei pe care omul le poate experimenta.
TRICKY 'Maxinquaye'
Curentul Bristol a însemnat în anii 90 trei proiecte de mare succes, care au pus pe scena muzicală a acelor vremuri curentul trip-hop. Vorbim de Portishead, Massive Attack şi Tricky.
Parte din proiectul Massive Attack pentru primele doua discuri, Tricky s-a dovedit mult prea orgolios şi a preferat o carieră solo.
Povestea lui începe cu discul Maxinquaye, titlul discului având acelaşi nume ca şi mama lui, pe care nu a apucat s-o cunoască prea bine, aceasta sinucingându-se când el avea patru ani.
Maxinquaye este un disc foarte dark, cu technici dub, sample-uri care sună foarte alterat, hip-hop, rock, ambient techno şi nu e altceva decât un discurs onest al lui Tricky despre proprii săi demoni.
Un mare plus al discului este colaborarea cu Martina Topley Bird, necunoscută la acea vreme, artista fiindu-i colaboratoare pe primele doua discuri şi iubita lui la acea vreme.
U2 'Zooropa'
Sunt multe voci care susţin că Zooropa este ultimul disc izbutit al celei mai scumpe trupe din lume şi că toate celelalte discuri apărute dupa acesta nu sunt decât găselniţe de marketing care să le umple conturile celor patru.
Vândut în peste 7 milioane de copii, în 1994 pentru acest disc U2 a caştigat Grammy Award pentru Best Alternative Music Album.
Ce-i drept, piese precum Numb, Lemon şi Stay (Faraway, So Close) fac Zooropa un disc foarte aparte.
CYPRESS HILL 'Cypress Hill'
B-Real, Sen-Dog şi DJ Mugs sunt 4 golani din California din care iese fum de iarbă şi care au inventat hip-hop-ul latino.
Primul lor disc a avut un sound foarte fresh, fapt pentru care presa de specialitate l-a catalogat drept unul din cele mai bune albume ale anului 1991.
DEPECHE MODE 'Violator'
Dacă discurile Depeche Mode apărute până la Violator sunau bine, dar previzibil, acest album a facut dovada faptului că trupa poate mai mult.
În piese precum Halo, Sweetest Perfection şi World in My Eyes, teme precum furia adolescentină sau obsesiile sexuale devin adevarate melodrame synth-pop. Iar sound-ul rock de chitara din Personal Jesus face din Violator unul din cele mai bune discuri Depeche Mode.
JANE’S ADDICTION 'Ritual de lo Habitual'
Alice Cooper spunea despre acest acest disc că nu este piesă care sa nu-l fi cucerit şi că simte cum trupa îşi testează limitele cu fiecare piesă. “M-aş bucura sa aiba acelaşi efect asupra tinerilor, asa cum a avut Chuck Berry asupra mea” a mai adăugat rock-starul.
Într-un moment în care tot ce însemna hard-rock începuse să devină plictisitor şi să funcţioneze pe reţete de marketing impuse de casele de discuri, Jane’s Addiction au apărut cu cel de-al doilea lor disc. Piesele de pe Ritual de la Habitual au cu totul altă structură orchestrală, ritmuri aparte de tobe, teme păgâne, groove, iar riff-uri chitarei lui Dave Navarro sunt devastatoare. Vocea aparte a lui Perry Farrell încheagă impecabil sound-ul întregului disc.
De asemeanea condeiul lui Farrell, cu versuri care fie încurajează furtul, fie sunt un discurs ţinul mamei sale care s-a sinucis, fac din Ritual de la Habitual unul din cele mai importate discuri din toată istoria rock.
TOM WAITS 'The Black Rider’
Imaginează-ti că urci într-un tren insalubru şi friguros cu care pleci dintr-o gara şi călătoreşti prin toate ţinuturile iadului, unde acesta este zugrăvit prin cele mai profunde sentimente umane, prin demonii personali, iar sound-ul acestui disc este unul ermetic, claustrofobic şi cumplit de melancolic pe alături.
De menţionat este şi participarea scriitorului beatnic William S. Burroughs, care a scris celebra carte Naked Lunch, ultima interzisă în Statele Unite ale Americii.
MASSIVE ATTACK 'Protection'
Din primul album Massive Attack “Blue Lines” toată lumea a înţeles că avem în faţă un nou sound, venit din oraşul cu unul din cele mai vechi porturi din insulele britanice.
În 1994 apare cel de al doilea album, Protection, cu un sound mult mai gloomy, mult mai complex. Este al doilea disc şi ultimul care a intrat în top 1001 discuri pe care să le asculţi în timpul vieţii, făcut de Rolling Stones Magazine.
Daddy G, Mushroom, 3D şi Tricky au făcut dovada unuia din cele mai maiestoase proiecte muzicale ale ultimei decade ale secolului trecut.
PORTISHEAD 'Dummy'
Un alt proiect venit din Bristol a aşezat definitiv acest oraş pe harta lumii.
Dummy este discul ideal de ascultat la 4 dimineaţa cu pastişele lui Geoff Barrow de beat-uri astro-lounge, acorduri de chitară decupate parcă din filmele de spionaj, o clapă de catifea şi dramatismul sfâşietor al vocii lui Beth Gibbons.
PJ HARVEY 'To Bring You My Love’
Cea mai izbutită descriere a acestei femei vine de la unul din mai buni critici muzicali ai anilor 90…Butt-Head, care spunea siderat , "This chick is weird".
Una din marile calităţi ale doamnei crescută la şcoala lui Patti Smith este că nici un disc al ei nu seamană cu altul. PJ Harvey, pur şi simplu, nu face parte din categoria celor care se repetă.
Cât despre To Bring You My Love putem spune că este unul din discurile care pune cel mai bine accent pe exorcizarea propriilor demoni, disc despre care ea însaşi declară "It's my voodoo working".
To Bring You My Love este plin de prevestiri, mereu în cautare de graţie, aducându-şi poveştile pe un teren parcă mitologic al blues-ului.
GUNS N’ ROSES 'Use Your Illusion I & II'’
Nu suntem puţini cei care credem că Axl Rose s-a dus definitiv şi irecuperabil cu capul. Şi, de asemenea, nu suntem puţini cei care facem pur şi simplu urticarie de câte ori auzim Don’t Cry, November Rain şi Knockin’ On Heaven’s Door.
Dar pentru că unora ne-a plăcut foarte mult primul lor disc Appetite for Destruction, am avut răbdare, chiar interes în a parcurge ambele discuri Use Your Illusion.
Şi exceptând piesele de mai sus, supraexpuse de media, ambele discuri au multe piese bune şi povesti din cele mai lumeşti. Dust N' Bones descrie cel mai bine condiţia umană, plus un mic discurs misogin, Slash face dovada faptului că este un chitarist foarte bun, unul din puţinii care caror solo-uri de chitara nu plictisesc, iar dovada cea mai bună o găsiţi ascultând Double Talkin’ Jive.
“What so civil about war, anyway?”, spune Axl în piesa Civil War care deschide Use Your Illusion II, întrebare care este valabilă şi azi.
Locomotive şi So Fine sunt adevarate lecţii despre cum s-a născut rock’n’roll-ul din blues, depresia e la ea acasă în Estranged, Pretty Tied Up ne vorbeşte de o doamnă căreia îi place sa fie legată în momentele ei intime de cat mai mulţi bmasculi, You Could Be Mine şi 14 Years vorbesc despre eternele poveşti nereuşite de amor şi abuz de cocaină.
Una peste alta, cine poate face abstracţie de hit-urile overexposed ale dublului disc G N’R, poate asculta o lecţie de rock’n’roll cântat cu uber coi, acum vreo 25 ani.
NINE INCH NAILS 'The Downward Spiral’
Trent Reznor este incontestabil una din cele mai importante figuri din istoria rockului, un icon, cel puţin al anilor 90.
Sound-ul industrial al anilor 80 este pus în scena “dance” a anilor 90 şi asta face Reznor de la primul disc NIN, Pretty Hate Machine.
Ambiţia acestuia de a face cel mai complex şi cumplit disc al anilor 90 a facut posibil acest lucru. În 1994 apare cel de al doilea album, The Downward Spiral, înregistrat în casa un care Sharon Tate a fost omorată de prozelitii lui Charles Manson, într-o perioadă în care Reznor se afla în divorţ.
Discul este impecabil lucrat, masterizat cu migală, cu foarte multe nuanţe de gri. The Downward Spiral este un discurs despre disperare, angoasă şi nebunia în forma ei pura pe care mintea umană o poate produce. Ultima piesă este Hurt, piesă pe care m-ai târziu Johnny Cash a facut-o infinit mai celebră, iar Closer înca mai face publicul să cânte “I wanna fuck you like an animal”.
MEGADETH ‘Rust in Peace’
Anul de graţie 1990 a adus trei discuri heavy metal cu un sound mult mai bine lucrat, care au reinventat practic fiecare din cele trei trupe.
Vorbim de Judas Priest “Painkiller”, Slayer “Season in the Abbys” şi Megadeth “Rust in Peace”.
Probabil în afară de Ozzy Osbourne, Megadeth era la acea vreme trupa care consuma cei mai mulţi bani pe droguri: cca 300 $ pe zi.
Paralel cu acest aspect, ambiţia lui Dave Mustaine de a-şi depăşi foştii colegi de la Metallica, care l-au dat afară, nu cunoştea nici limite, nici pauză.
La patru zile dupa ce America începuse războiul din Golf, a ieşit pe piaţă Rust in Peace.
Pe coperta discului se găseşte mascota trupei Vic Rattlehead alături de prim-ministrul Marii Britanii, John Major, premierul Japoniei, Toshiki Kaifu, preşedintele Germaniei, Richard von Weizsacker, preşedintele Statelor Unite, George Bush şi preşedintele Uniunii Sovietice, Mihail Gorbachiov.
Holywars…the punishment due vorbeşte despre conflictul din Irlanda între catolici şi protestanţi, piesa Lucretzia este despre femeia fatală a secolului XV, fiica papei Alexandru al VI-lea, care a inspirat mulţi artişti cu actele ei josnice, intoxcitaţii, crime şi zvonuri de incest, Tornado of Souls este despre o poveste de amor, unde el îşi omoara iubita, iar Hangar 18 este povestea bazei americane Patterson Air Force unde se spune că în 1947, pe vremea lui Rosvell, o navă extraterestră a fost dusă acolo pentru cercetari.
Şi nu puţine sunt vocile care susţin, pe buna dreptate, că Rust in Peace este o culme a perfectiunii, unul din cele mai bune albume heavy metal aparute vreodată. Discul a ajuns pe locul 23 in Billboard.
METALLICA the black album
Un an mai târziu dupa succesul Rust in Peace al lui Mustaine, Metallica scoate pe piaţă cel mai bine vândut disc al lor, the black album, disc care va ocupa primul loc în Billboard din Statele Unite, fapt care l-a bagat pe liderul Megadeth în depresie.
Cu un sound nou, Metallica a venit cu un disc mult mai matur şi cu alt stil de a cânta cu vocea a lui James Hetfield. Albumul este bun cap-coadă, excepţie făcând mult prea patetica Sad But True şi balada de impresionat d-şoare Nothing Else Matters, ceea ce, să fim seriosi, Dave Mustaine nu a făcut vreodată.
JUDAS PRIEST ‘Painkiller’
Cu un sound absolut nou, mult mai dur, în acelaşi an de graţie, 1990, Judas Priest vine cu cel mai celebru disc al lor Painkiller.
Multe din cântecele albumului sunt bazate pe poveşti fantasy, cel mai bun exemplu fiind piesa care dă titlul discului.
Touch of Evil vorbeşte despre magia şi posesia iubirii, iar The Hell Patrol este despre US Air Force care efectuau misiuni de zbor la acea vreme în războiul din Golf.
SLAYER ‘Season in the Abyss’
Întocmai ca Megadeth şi Judas Priest, în 1990 şi Slayer apar cu un disc infinit mai bine lucrat, un sound de asemenea mult mai matur.
Discul începe cu War Ensamble, piesa care descrie întocmai cum se desfaşurau războaiele acelor ani.
După ce Araya a înregistrat vocea pentru piesa opt de pe disc, Temptation, la insistenţa chitaristului Kerry King, a fost înregistrată şi a doua oară. Dintr-o greşeala pe track a rămas şi prima voce, iar producatorul Rick Rubin a sugerat că sună mai bine cu vocea dublată, motiv pentru care piesa a rămas aşa.
Bucata de rezistenţă însa estechiar piesa care dă numele albumului, Season in the Abyss, cea care dă şi titlul albumului, piesă al carei videoclip a fost filmat în Cairo.
MINISTRY ‘Psalm 69: The Way to Succeed & the Way to Suck Eggs’
Să fie clar de la început. Acest disc are doua titluri, unui în engleză, unul în greceşte. Explicaţia constă în faptul că titlul albumului este direct legat de capitolul 69 din Cartea Minciunilor scrisă de satanistul Aleister Crowley, unde acesta foloseşte expresia “calea de a reuşi e calea de a suge ouă”, ca un joc de cuvinte pentru pozitia sexuala 69 “suge sămânţa” şi “suge ouă”.
Crowley a intitulat acest capitol ΚΕΦΑΛΗΞΘ, unde κεφαλη în greacă înseamnă cap şi ΞΘ axa, care este interpretat ca 69, ambele însemnand în argoul englez american sex oral, nu însă îi în greceşte.
Acestea fiind stabilite, acum să vorbim despre unul din cele mai aprige discuri ale anilor 90.
N.W.O este piesa care deschide albumul şi este un cap în gură preşedintelui Bush privind intervenţia din Golf a armatei americane. Just One Fix vorbeşte de agonia unui junkie, iar în videoclipul piesei apare şi scriitorul beatnic William S. Burroughs, Scarecrow e o piesa foarte gloomy, care aduce a Black Sabbath, iar Psalm 69 este o piesa care vorbeşte despre subjugarea omului de către religie. Cireaşa de pe tort însa este colaborarea cu Gibby Haines de la Butthole Surfers, pentru Jesus Built My Hotrod.
RED HOT CHILLI PEPPERS 'Blood Sugar Sex Magik'
A fost nevoie de 7 ani, 4 albume şi cateva schimbări în caruselul Chilli Peppers pentru a ajunge la savoarea pe care o găsim ascultând Blood Sugar Sex Magik, disc pentru care trupa a luat de patru ori discul de platină.
Cu zvac de heavy metal, cu funk de James Brown, cu puseuri de Led Zeppelin şi cu dulcea frazare a lui Anthony Kiedis, mai ales pe junkie-blues-ul Under the Bridge, acest album este impecabil şi nu avea cum sa nu fie un succes. Give It Away şi Suck My Kiss sunt de departe cel puţin nişte lecţii de bass, oferite umanitaţii de Flea.
NIRVANA 'Nevermind'
Nu putem vorbi de muzica anilor 90, fără să vorbim despre fenomenul grunge născut în Seattle. Fenomen care a cam pus metaliştii cu botul pe labe. Da, vorbim despre cel mai celebru album al anilor 90, despre trioul Krist Novoselic, Dave Grohl şi de icon-ul rock’n’roll suicide Kurt Cobain, într-un cuvânt despre Nirvana şi despre discul care a cam schimbat rock’n’roll-ul.
Dacă fiecare decadă are câte o piesa care vorbeşte despre generaţia lor, în anii 90 aceasta este Smells Like Teen Spirit.
Cel puţin acest disc Nirvana a arătat că oricand poţi s-o dai glorios de gard şi că din asta poate ieşi muzică în toata puterea cuvântului. Iar una din cele mai emoţionante piese de pe Nevermind este Come as you are, care vorbeşte despre problema lui Cobain cu heroina.
Silviu Munteanu
