50 discuri ale anilor ‘90 pe care trebuie să le asculţi în viaţa asta - pt.2
Recomandari Rock On
PEARL JAM 'Ten'
Nirvana, cel puţin din punct de vedere mediatic a fost vârful de lance al întregii mişcari grunge din Seattle. Povestea însa este mult mai complexă, pentru că în cadrul aceleaşi mişcări au apărut în acelaşi timp şi alte proiecte ceva mai rafinate.
Sunt voci care spun că era mare concurenţă de popularitate la acea vreme între Nirvana şi Pearl Jam, luptă pe care atunci Pearl Jam relativ a pierdut-o.
Tot în 1991, când aparea Nevermind, apărea şi primul disc Pearl Jam, Ten.
Sound-ul acestuia este infinit mai melancolic, ce-i drept şi vocea lui Eddie Vedder are dramatismul necesar pentru tot ambalajul sonor al trupei, iar solo-urile lui Mike McCready, cel puţin pe piesele Alive şi Jeremy dau un plus de valoare discului.
ALICE IN CHAINS ‘Dirt’
Cu un distors mult mai puternic în chitare şi cu vocea foarte aparte a lui Layne Stanley, tot în Seattle se naşte proiectul Alice in Chains.
“Toata otrava pe care o acumulez în timpul zilei se elimină când suntem în studio” declara chitaristul Jerry Cartnell, capitanul formaţiei vorbind exclusiv despre acest disc.
Dirt a ajuns numarul 6 in Billboard 200 şi a luat discul de platină de 4 ori, ajungând unul din cele mai bine vândute discuri grunge la acea vreme.
Primul extras pe single a fost Down in the Hole, piesa despre care tot Jerry Cartnell spunea că este despre povestea lui de amor, de căile pe care le-a ales şi o piesa care în mod ciudat a prezis unde este în prezent.
“Viaţa nu este propice pentru relaţii pe termen lung” a concis acesta. Nu te pui cu puterea cuvintelor. Bineînteles, piesa de rezistentă este Would? şi este dedicată lui Andrew Wood, vocalist în trupa Mother Love Bone, trupă care s-a a încetat să mai existe dupa moartea acestuia în urma abuzului de droguri, iar parte din membrii trupei au format Pearl Jam.
Şi nu cred că este nici o exagerare să spunem că Dirt este probabil cel mai bun disc pe care toată mişcarea grunge l-a dat in anii 90.
SOUNDGARDEN ‘Badmotorfinger’
Nu este cel mai bine vândut disc Soundgarden, dar este unul din cele mai cu nerv. Apărut în acelaşi an de graţie, 1991, Badmotorfinger îl găseşte pe Chris Cornell într-o formă de zile mari. Din punct de vedere al compoziei acest cel de al treilea disc pare să aibă cele mai izbutite riff-uri de chitară din toate discurile Soundgarden şi foarte multe piese care pot ieşi în faţă drept extrase pe single.
Însusi eminenţa cenuşie a folkului american, Johnny Cash, a facut un cover dupa Rusty Cage, piesa care deschide acest disc. Iar Jesus Christ Superstar are unul din cele mai grozave şi abrazive riff-uri pe care le-am auzit vreodată.
MAD SEASON ‘Above’
Mad Season e un disc în care muzicieni ai mai multor formaţii s-au adunat şi au fost un, ceea ce americanii numesc, super-grup.
Toboşarul Berret Martin de la Screaming Trees, chitaristul Pearl Jam, Mike McCready, basistul John Baker Sounders de la The Walkabouts şi front-man-ul Alice in Chains, Layne Stanley s-au adunat sub numele Mad Season şi au scos acest singur, dar impecabil, album.
Above este de departe cel mai ermetic, gloomy, dark disc pe care muzicienii din Seattle au putut să-l dea. November şi All Alone sunt piese pe care nu e recomandat să le asculţi de prea multe ori, dacă vrei să mai prinzi ziua de mâine, iar frazarea lui Stanley pe Wake Up, piesa care deschide discul, este realmente sfâşietoare.
TEMPLE OF THE DOG
Discul cu care încheiem povestea din Seattle-ul anilor 90 este Temple of the Dog. Un alt, aşa numit, super-grup în care s-au adunat toţi cei cinci membri Pearl Jam împreună cu Chris Cornell şi au scos acest disc în memoria prietenului lor Andrew Wood, fost vocalist al trupei Mother Love Bone.
Se pare că liderul Soundgarden a împărţit câţiva ani aceeaşi camera cu Andrew Wood.
Single-ul discului este Hunger Strike, piesa despre care Chris Corner credea c-o sa fie una de umplutură, asta până când Eddie Vedder s-a dus la microfon şi a facut din ea un regal rock.
PANTERA ‘Vulgar Display of Power’
După ce buturuga mică din Seattle a cam răsturnat carul mare heavy metal, trupele cu mult distors în chitară, n-au avut altă alegere, decât să meargă înainte, să se reinventeze cumva, să vină cu noi sonoritaţi.
Unul din cele mai bune exemple în acest sens vine din Texas. Vorbim despre discul Pantera Vulgar Display of Power apărut în februarie 1992.
Masterizarea impecabilă a acestui album, riff-urile inconfundabile ale lui Dimebag Darrell şi vocea puternică a lui Anselmo fac din acesta o culme a perfecţiunii.
Ce este crucial cu acest disc este că a deschis o nouă eră a metalului, cu mult testosteron, transpiraţie, coaie şi senzaţia pe care o ai atunci când il asculţi este aceeaşi pe care o ai cand i-ai dat nimerit cap în gură celui mai mare duşman pe care il ai.
Practic au dus cu brio mai departe tot ce au construit Slayer, Megadeth sau chiar Metallica.
Vulgar Display of Power ramâne în istoria metalului ca discul care poate fi comparat cel mai uşor cu cel mai feroce pitbull.
RAGE AGAINST THE MACHINE
La o primă ascultare superficială am putea spune că e vorba de o trupă de rap metal. Dar RATM este mult mai mult decât atât.
Este inconfundabilul stilul de a cânta la chitară al lui Tom Morello, unul din puţinii chitarişti care şi-a depăsit condiţia de un oarecare chitarist bun într-o trupă, fiind şi o voce puternică a discursului de stânga în Statele Unite.
Şi este Zack de la Rocha, poet, activist de stânga, vegetarian convins şi vocalist nervos cu rădăcini mexicane al proiectului RATM.
Coperta discului conţine o fotografie celebră facută de corespondentul Associated Press, Malcolm Browne, în care un călugar budist vietnamez se autoincendiază în semn de protest faţă de preşedintele vietnamenz Ngo Dinh Diem pentru oprimarea religiei budiste.
Fotografia a atras atenţia internaţională şi l-a convins pe John F. Kennedy să retragă sprijinul pentru guvernul lui Ngo Dinh Diem.
Acest prim album RATM vorbeşte de inegalitaţile sociale, rasismul instituţionalizat, abuzurile şi brutalitatea poliţiei, controlul populaţiei prin mass-media.
Primul extras pe single este piesa Freedom, al cărei videoclip este axat pe cazul Leonard Peltier, unul din liderii Mişcării Indiene din America. În clip vedem secvente în care Peltier este examinat de poliţie şi imagini ale incidentului de la Oglala, o ancheta FBI care s-a lăsat cu morţi.
KORN
Primul disc Korn apare în 1994 şi aduce în prim plan un nou stil: Nu Metal.
Primul lor turneu de promovare n-a fost tocmai un success, casa de discuri lăsându-i fără autocar în mijlocul turneului. Şansa lor a fost Ozzy Osbourne care i-a luat pe ei şi pe Deftons să îi cânte în deschidere în turneul sau.
Discul este unul fără menajamente. Piesa Daddy descrie de pildă cum vocalistul Jonathan Davis a fost molestat când era copil.
Helmet in the Bush vorbeşte despre abuzul de droguri şi halucinaţii a lui Johanthan, în Clown este despre un incident când era să iasă cu o bataie cu unul din public, iar Blind începe cu “Are You Ready?” ceea ce a devenit trade-mark-ul trupei.
“Am încercat să sunam ca un DJ care a remixat sound chitarelor noastre, cu scratch-uri şi cut-uri, dar a ieşit ce a ieşit. Aşa s-a născut sound-ul Korn” povesteşte Munky, chitaristul trupei.
De departe insă, cea mai amuzantă poveste despre primul lor album este când, gratie unui prieten, s-au furisat noaptea într-un studio unde WASP înregistra un disc şi au tras primul lor demo la Blind cu chitara front-man-ului WASP, Blackie Lawless.
OZZY OSBOURNE ‘Ozzmosis’
Istoria muzicală a ultimelor decenii ne-a învatat să nu subestimăm nicio clipă incredibila forţă şi permanenta capacitate de reinventare a bătrânului Ozzy. Ozzmosis este unul din cele mai bine lucrate albume ale lui.
În afară de colaborarea cu unul din cei mai buni chitarişti heavy metal, Zack Wylde, pe disc mai apar basistul Black Sabbath, Geezer Butler, virtuozul Steve Vai şi găsim şi două piese la care a colaborat şi Lemmy Kilmister.
Discul a ajuns pe locul 4 in Billboard 200 US şi conţine single-urile Perry Mason, I Just Want You şi See You on the Other Side.
TOOL ‘Ænima’
Septembrie 1996 ne aduce cel de al doilea disc Tool. Ænima este practic cel mai important disc heavy metal, fiind cel a rafinat.
Ænima este o combinaţie de cuvinte. "Anima" este arhetipul feminin ipotetice despre care vorbeşte Carl Jung să existe în termen de sex masculin. “Enema” [clisma] este purificare noastră prin rect, folosită aici ca metaforă, să scăpăm de tot ce e superficial în noi.
"Este vorba despre schimbare, curăţarea casei, renovarea, redecorare şi un nou început," declara frontman-ul trupei Maynard James Keenan.
Forty Six & 2 este una din cele mai apreciate piese de pe disc, atât prin forţa basului lui Paul Chancellor, cât şi prin faptul că aduce în discuţie evoluţia umană. În prezent AND-ul uman conţine 44 autozomi şi 2 cromozomi care definesc sexul. Piesa are referinte jung-iene, vorbind despre următorul pas în evoluţia noastră, trecerea la 46 de autozomi.
Hooker with a Penis vorbeşte despre furie, iar discul se incheie cu The Third Eye, piesa care face referire la mijloacele pierdute de percepţie în cultura de azi. Maynard explică că glanda pineală este cel de al treilea ochi şi aici se concentrează lumina. Iar prin meditaţie acest al treilea ochi se poate deschide. Important este să ştii cum ajungi acolo.
Una peste alta, Ænima este un regal, o culme a perfecţiunii şi deşi a apărut în 1996, nici o trupă, nici un alt proiect muzical rock nu a mai reuşit să ajungă atât de sus. Toţi se cam repetă.
FAITH NO MORE ‘Angel Dust’
Cel de al treilea disc Faith No More a făcut dovada faptului că trupa poate mult mai mult decât se aşteptau mulţi.
Majoritatea versurilor de pe disc au fost scrise de Mike Patton. Inspiraţia i-a venit din diverse experiente, cum ar fi un chestionar de întrebari al Universitatii Oxford despre capacitatea de analiză sau zăcutul în faţa televizorului până tărziu în noapte.
Piesa Land of Sunshine a fost scrisă după ce Patton s-a înscris într-un experiment care îl priva de somn, iar Caffeine în timp ce se plimba cu maşina în zonele rău famate din San Francisco. Be Aggressive este o piesă despre felaţie, iar Jizzlobber despre frica de închisoare.
Clăparul Billy Gould şi principalul composer al trupei, spune despre Angel Dust că este discul unde au încercat să pervertească arta, sau mai exact să găsească perversiunea în artă.
În Statele Unite discul a vândut doar 680 mii exemplare, mult mai puţine faţă de precedentul Epic, însă a fost un mare succes în Europa, ceea ce a dus, ca însumat, albumul să se vânda în 3 milioane de exemplare.
Paradise Lost ‘Icon’
Discul ăsta are câteva particularităţi fantastice. În primul rând renunţarea lui Nick Holmes de a mai cânta în maniera death metal.
În al doilea rând face dovada unei maturitati din punctul de vedere al compoziţiilor. E suficient să-ţi imaginezi cerul veşnic înnorat şi gloomy al Angliei, ca să înţelegi de ce riff-urile lui Greg Mackintosh, creierul trupei, sunt din filmul corect.
Practic discul este unul foarte închegat. Embers Fire este piesa ideală de a deschide un disc heavy metal, cu un balans impecabil. Şi este suficient să asculţi şi ce-a de a doua piesă Rememberance ca să realizezi în ce direcţie merge tot discul şi că asculţi unul din cele mai bune albume heavy metal care sună atat de englezeşte, cu un sound atât de nouăzecist.
Ce-i trecuţi de 40 ani probabil işi mai aduc aminte că acesta este discul care i-a adus şi prima oara la Bucureşti.
JOHN LYDON ‘Psycho’s Path’
Figura emblematică a punk-ului, John Lydon, scoate pe piaţă acest disc, după ce Sex Pistols Reunion avusese loc, după ce anunţase că renunţă la PIL, proiect la care a revenit ulterior.
Dar să ne oprim la acest album care este unul aparte.
Discul începe abraziv cu Graveyard, piesă care conţine o scrisoare a unui condamnat la moarte către soţia sa, care urma să devină vaduvă în scurt timp. Iar a doua piesă, Dog, este un cap în gură dat tuturor religiilor, care, în opinia lui Lydon, sunt nimic altceva, decât un pact cu diavolul.
Psychopath, piesa care dă titlul albumului face vagi referiri la criminalul în serie John Wayne Gacy, Sun este o odă închinată spaţiului urban, inspirat însoţită de un acordeaon repetitiv.
Credeam, dar n-a fost sa fie, că piesa care va fi extras pe single va fi Take Me, pentru că este cea mai pop, cea mai accesibilă, iar pe Lydon nu poţi să nu-l crezi când spune “I’ve seen your world, don’t want nothing in it”.
A Know And A Yes este un tratat despre confuzie, în “Stump” găsim un Lydon abraziv, luând ignoranţii de guler. Albumul se încheie cu Armies, piesa în care găsim sunete bizare de clapă, niste voci pe spate, parcă venite din alta dimensiune, la care se adaugă nişte trâmbiţe specifice cavaleriilor. Piesa vorbeşte despre cât de toxică poate fi cenzura.
Psychopath mai conţine patru mixuri făcute de Moby, Chemical Brothers, Leftfield şi Danny Saber.
Motivul pentru care m-am oprit la aproape fiecare piesă a acestui disc este pentru că este unul foarte special şi, dacă ar fi să fac un top al albumelor ultimei decade a secolului trecut, Psycho’s Path ar ocupa primele locuri.
LEFTFIELD ‘Leftism’
Cineva trebuia să ia muzica de club şi s-o reinventeze cumva şi, pornind de la acest aspect, despre Leftfield putem afirma fără echivoc că la acest capitol sunt deschizatori de drumuri.
Au combinat inspirat muzica electronică cu dub, reggae, ambient, au avut cele mai surprizatoare colaborari, cum ar fi Tony Halliday de la Curve pentru Original şi John Lydon pentru Open Up, a adus în faţă doi vocalişti de reggae, Danny Red pe Inspection şi Earl Sixteen pe Release the Pressure şi aşa a apărut în 1995 primul disc Leftfield, proiect pe care critica de specialitate îl consideră şi azi varianta nouazecistă a lui Dark Side of the Moon.
FATBOY SLIM ’You’ve Come a Long Way, Baby’’
Rămânem tot în ringul de dans al cluburilor anilor 90 şi vorbim despre cel mai bun album disco acelei decade.
You’ve come a Long Way, Baby este al doilea disc Fatboy Slim în care Norman Cook a reuşit să îmbine cu graţie reminişcenţe rave, looping-uri şi o serie neşfârşită din cele mai diverse elemente audio, formula fiind una deloc complicată, dar rezultatul a fost unul la superlativ.
Discul a fost susţinut şi de clipuri memorabile, unul dintre cele mai celebre fiind Praise You
DEATH IN VEGAS ‘The Contino Session’
În anii 90 prin Bucureşti, dacă iţi beai berea în carciumile mai fancy, apărea mereu un domn cu o doua cutii pline cu CD-uri, iar noi întrebam foarte curioşi cum sună trupa aia, sau ailaltă. Răspunsul lui era mereu acelaşi: “ăştia cântă un fusion”.
Şi aşa mi-am cumparat eu o copie rusească a discului The Contino Session. Vânzatorul de CD-uri nu se înşelase.
Albumul ăsta chiar este un fusion, foarte multe stiluri adunate, combinate briliant de nişte baieţi din Londra, disc care face dovada faptului că, în primul rând Anglia are un coi în plus cel puţin la capitolul muzică şi o şcoală foarte importantă în acest sens.
Şi bineînteles, cireaşa de pe tort este colaborarea cu bătranul punkist Iggy Pop.
SNEAKER PIMPS ‘Becoming X’
Aceeaşi fascinantă capitală a Regatului Unit ne aduce în 1996 un alt proiect, cu un sound absolut fresh.
Vorbim despre primul proiect al lui Chris Corner, cunoscut azi ca fiind căpitanul trupei IAMX, care ne-a vizitat de trei ori la Bucureşti.
Era momentul în care Bristol venea cu Tricky, Portishead şi Massive Attack, iar Londra nu s-a lasat mai prejos şi ne-a dat Sneaker Pimps.
Acest prim disc, Becoming X, nu îl are la voce pe Chris Corner, ci s-au bucurat de colaborarea unei voci feminine pe numele ei Kelli Ali.
Spre diferenţă de tot boom-ul trip hop de Bristol, Sneaker Pimps pare să aibă un svac în plus, combinând impecabil foarte multe elemente muzicale pe beat-urile downtempo. Găsim de pilda foarte multe sunete de chitara, tamburine şi chiar vioară.
Şi, deşi versurile sunt la fel de gloomy ca la Portishead, tot ansambul sonor, plus vocea lui Kelli Ali par să aibă totuşi mai multă viaţă.
RADIOHEAD 'The Bends'
După ce a rupt topurile cu Creep, mulţi se aşteptau la acea vreme ca proiectul Radiohead să dispară peste noapte.
Show-biz-ul britanic este însă o maşinarie care funcţionează foarte eficient. Au constatat că depresia este una din maladiile la modă şi că, mergând pe acest trend, Radiohead are ambalajul perfect care poate vinde foarte bine.
The Bends este într-adevar un disc izbutit, iar extrasele pe single precum Fake Plastic Tree, High & Dry şi Street Spirit [Fade Out] susţinute de MTV cu clipuri pe măsura, au aşezat acest album unde îi este locul, şi anume, în cele mai importante ale anilor 90.
DIAMANDA GALAS & JOHN PAUL JONES “The Sporting Life”
Unul din cele mai ignorate discuri ale anilor 90, este cel despre care vorbim acum.
Grecoaica posesoare de cea mai atipică voce, pe care o foloseşte pentru a izgoni demonii, colaborează cu John Paul Jones basistul Led Zeppelin şi scot în septembrie 1994 capodopera The Sporting Life. În primul rand, dincolo de Led Zeppelin şi de orice colaborări ulterioare pe care John Paul Jones le-a avut, acest disc îl aşează lejer în loja celor mai buni muzicieni, care are capacitatea de a se reinventa în permanenţă.
Coperta discului descrie cu umor macabru, piesa a doua de pe disc Do You Take This Man?, Skotoseme deschide discul cu un bas foarte heavy metal, care scoate şi mai bine în evidenţă vocalizele specifice Diamandei Galas, care iţi ridică părul pe ceafă.
Dacă ai pasiunea baladelor rock, încearcă neaparat Tony. Dacă ar fi sa ne imaginam orice poveste de amor care ajunge la demenţă, vocea Diamandei şi frazarea impecabilă iţi descrie perfect cu sta treaba când o ia mintea razna.
Practic tot discul este bazat pe mixul perfect al basului abraziv al lui John Paul Jones şi Diamanda Galas care este practic lăsată liberă să improvizeze cu vocea cum vrea ea.
Hex este piesa care încheie albumul şi este cel mai bun exemplu care susţine cele scrise mai sus. Senzaţia pe care o ai după finalizarea discului este că existau şanse una la un million ca aceşti doi muzicieni de aşa calibru să se întâlnească, iar rezultatul muncii lor este într-adevar o capodoperă care nu-şi merită uitarea.
SWANS ‘White Light for the Mouth of Infinity’
Mi-a fost greu sa aleg un disc Swans din toate cele scoase în ’90. Dacă vorbim despre Swans, vorbim despre trei perioade: prima este optzecista, industrial, greu digerabilă, perioada foarte gloomy, lirică şi unul din cele mai dramatice sound-uri de chitară din 90 şi perioada de reinventare a acestui proiect al lui Michael Gira, din 2010 încoace.
White Light for the Mouth of Infinity este unul din cele mai digerabile discuri Swans din anii 90.
Dacă vorbim de poezie, de un anumit tip de sensibilitate, despre sentimentul puternic al ratării, despre cum simţi faptul că femeia ta cosmică, atunci cand se gandeşte la tine, este un miracol al iubirii, atunci spre diferenţă de Thom Yorke, pe Michael Gira nu-l poţi bănui nici o secunda de impostură.
Aşa cum unele cărţi sunt trecute la lecturi obligatorii, aşa şi White Light for the Mouth of Infinity trebuie trecut la discuri obligatorii de ascultat.
SONIC YOUTH “Goo”
Coperta discului vorbeşte de la sine despre cam care este atitudinea acestui cel de al şaselea disc Sonic Youth. Fiind, pe bună dreptate, considerat cel mai radio-friendly album al lor, el precede toată nebunia grunge care avea să urmeze. Practic, dacă ar fi să fie descris în trei cuvinte, Goo, ele ar fi garage punk holocaust.
Rar auzi în rock’n’roll să erupă o chitară aşa cum reuşeste să facă Thurston Moore chiar pe prima piesa, Dirty Boots.
Deşi nu a fost extrasă pe single, Tunic [ Song for Karen] este una din cele mai dramatice piese de pe disc, fiind nimic altceva decât un discurs despre sinucidere, piesa făcând referire la cantăreaţa anorexică Karen Carpenter.
Chuck D de la Public Enemy este invitat pe Kool Thing, piesă pe care Moore şi toboşarul Shelley fac o adevarată furtună rock’n’roll.
"Broken bottles shine like jewels" cantă Moore la un moment dat pe Mote, frază care este o descriere destul de bună a discului ăsta junk trashy.
Cu acest album Sonic Youth subliniază încă odată ridicarea la rang de artă a făcutului de zgomot, întocmai ca predecesorii Iggy & The Stooges pe Funhouse, PIL pe Metalbox sau Can.
EINSTURZENDE NEUBAUTEN ‘Tabula Rasa’
Cei pasionaţi de avangarda germană îmi vor da dreptate, când voi afirma că acest disc Neubauten este unul important doar şi prin faptul că şi-au lărgit paleta de sunete cum nu au făcut-o în nici un disc precedent acestuia.
Albumul începe cu Die Interimsliebenden, cu un bas funky al lui Alexander Hacke, destul de neobişnuit pentru sound-ul cu care eram obişnuiţi.
Zabulon este o piesa blândă, cu armoniile vocale ale lui Blixa lipsite de instrumente de percuţie, dar piesa explodează în ultimul minut sau cam aşa ceva. Dar şi această explozie de la final pare lipsită de abrazivitatea cu care Neubauten ne obişnuise.
Blixa Bargeld a fost mereu un poet în toata accepţiunea cuvântului. Iar asta reiese din Blume, piesa cântată pe maxi-single în trei limbi: germană, engleză şi japoneză, de trei voci feminine diferite.
12305 [Te Nacht] este construită din bip-uri eletronice şi pilitură de metal şi e departe de a fi o oarecare piesa de umplere.
Pe Sie auzim sound-ul conductelor de metal, tubulaturi de plastic, o tehnică pe care o vor reutiliza şi pe parcursul albumelor ulterioare.
Wüste este o piesa care iese în evidenţă, ascultând cele mai neaşteptate sunete procurate analog precum uleiul în ardere sau nisipul când curge. Începe ca o compoziţie Philip Glass, însă vocea lui Blixa se strecoară printre tot soiul de sunete ciudate şi corzi. Apoi, cântecul se termină brusc.
Discul se termină cu Headcleaner, o piesa în 4 acte, care atunci când explodează auzim cele mai cumplite sunete de obiecte grele de metal care se ciocnesc, amintind de primul lor disc din 80, Kollaps.
DAVID BOWIE ‘Outside’
Bowie n-a inventat vreodată vreun stil muzical. Întocmai ca un cameleon, întreaga lui cariera s-a mulat pe toate stiluri noi apărute, cu menţiunea că, întocmai ca un alchimist, a transformat în aur, fără excepţie, fiecare disc pe care l-a scos.
Despre Outside, Bowie spunea că este ca un jurnal mai mic într-un jurnal mai mare, acesta din urmă fiind suma tuturor discurilor sale nouăzeciste.
“Văd acest album ca pe un ritual de sacrificiu simbolic, o deviere, o dorinţa păgână de a potoli setea zeilor, ca un aparat care captează toate tensiunilor sfârşitului de mileniu.”
Pe Outside găsim încercări viguroase de a lui Bowie de a ţine pasul cu sound-ul generaţiei. Doua exemple în acest sens sunt Heart Filthy Lesson, la care a contribuit şi icon-ul rock al anilor 90 Trent Reznor cu nişte remixuri şi colaborarea cu Pet Shop Boys pentru Hello Spaceboy, piesă care mai târziu avea sa fie cântată live cu Nine Inch Nails.
Tot pe acest disc găsim şi I’m Deranged, bucata care a devenit tema filmului lui David Lynch, Lost Highway.
Concluzionând, Outside rămâne unul din cele mai importante discuri ale ultimei decade ale secolului trecut.
BEASTIE BOYS 'Ill Communication'
Clar, nu putem vorbi de muzica anilor 90, fără să-i pomenim pe Beastie Boys şi nu putem să nu vorbim despre Ill Communication. Până la urmă vorbim despre un disc în care găsim mai multă acţiune decât în orice film făcut de John Woo.
Particularitatea acestui disc este combinaţia clasicelor sunete analogice combinate cu ritmuri speedy hard-core.
Practic în aceeaşi oală găsim o ciorbă foarte picantă cu incrediente alese de punk cu hip-hop, scratch-uri groovy de vinil şi un bas fără mamă, fără tată.
SISTERS OF MERCY ‘Vision Thing’
Să fie limpede din capul locului. Vorbim despre o trupa care nu a reuşit să scoată mai mult de trei discuri, dar toate acestea au fost unul şi unul şi a scos la lumina ceea ce numim goth rock.
Practic, vorbim de ultimul disc sub numele Sisters of Mercy, scos pe piaţă în 1990.
Numele albumului este dat de piesa care deschide discull şi este o ironie la adresa lui Bush Sr, şi la lipsa de viziune a acestuia privind politica externă. Ribbons e una din cele mai pasionale şi cu mult distors piese de amor pe care le-am auzit vreodată. Detonation Boulevard ne descrie o poveste despre dealerii de arme, droguri şi trafic de fiinţe umane.
Una din cele mai autentice, oneste şi abrazive piese de amor din toata istoria rock’n’roll se găseşte tot pe acest disc şi se numeşte When You Don’t See Me, iar hitul incontestabil este More.
Silviu Munteanu
