Cum David Bowie şi Brian Eno au revoluţionat muzica în anii 70 pe discul 'Low'
Un aport la noul "limbaj muzical" l-a avut şi producătorul Tony Visconti
În activitatea muzicală a lui David Bowie, despre discul Low se poate spune că este unul din cele mai inovatoare.
Acesta este primul album din trilogia berlineză a lui Bowie şi reprezintă o reinventare a acestuia.
Artistul lăsase în spate hedonismul pe care cocaina şi celebritatea i le oferea la Los Angeles şi s-a mutat la Berlin, unde acesta văzuse o oportunitate, atât pentru dezintoxicare, cât şi pentru a explora noi sound-uri. La acea vreme Germania îşi punea amprenta proprie în muzică, aducând în luminile rampei krautrockul.
Iar Bowie văzuse în Berlin "centrul a tot ce se întâmplă şi se vă întâmpla în Europa în urmatorii ani", din punct de vedere muzical.
„Timp de mulţi ani Berlinul a fost pentru mine ca un adevărat sanctuar. A fost unul dintre puţinele oraşe în care m-a putut bucura de anonimat. Nu prea aveam bani şi viaţa era ieftină aici.”
Practic, îşi găsise locul perfect pentru a experimenta, pentru a descoperi noi forme de scriere a muzicii, pentru a se reinventa până la urmă. Ceea ce a şi făcut.
Practic, discul Low a fost deschizator de drumuri în ceea ce priveşte producţia muzicală, modul de a înregistra multi-tracking, iar exemplul cel mai bun în acest sens este piesa Station to Station.
Tot la Berlin l-a însoţit şi Iggy Pop, recuperat dintr-un spital de boli nervoase, cei doi devenind prieteni foare buni. Această prietenie a făcut posibilă apariţia discului The Idiot a lui Iggy Pop, disc produs de Bowie, care de asemenea a însemnat o ieşire la lumină a acestuia.
Un alt personaj crucial în toată această chimie a fost clăparul Brian Eno. Fost membru în Roxy Music, menestreii decadenţei acelor ani, Eno a fost mereu muzicianul care mereu a preferat drumurile neumblate. Discul acestuia solo, Another Green World, din 1975, este o capodoperă atât din punct de vedere instrumental, venind cu sunete neconvenţionale, cât şi din punct de vedere al versurilor. Iar Bowie s-a declarat un mare admirator al acestui album.
Ultimul, dar nu cel din urmă element cheie în toată această poveste a fost producătorul Tony Visconti, cu care Bowie mai colaborase sporadic încă din 1969.
„Să-mi petrec o lună de zile cu David Bowie şi Brian Eno nu e niciodată o pierdere de timp”, a declarat acesta.
Visconti cumpărase un device din Franţa, un armonizator de sunete, care reuşea să captureze, modifice şi să redea simultan toate semnalele audio care intrau în el. Practic, acest armonizator de sunete a avut o influenţă majoră asupra sound-ului punk şi post punk care avea să urmeze, în special asupra tobelor.
Mâna lui Eno se simte cel mai evident în partea a doua a discului. Acesta a avut timp să lucreze la sunet, mai ales când Bowie a trebuit să plece o vreme cu nişte treburi la Paris. Warszawa este aproape în întregime creaţia lui Eno, mai puţin partea vocală, asigurată de Bowie.
Aceasta a fost inspirată dintr-un disc cal unui cor masculin bulgăresc pe care tot Bowie îl cumpărase de la Paris. Acesta şi Visconti au pitch-uit vocea în aşa fel încăt să aibă sound-ul special la care s-a ajuns.
Rezultatul a fost un bizar şi superb LP, care îngrozise RCA Records la acea vreme pentru că piesele nu semănau cu nimic din vechiul sound al hiturilor lui Bowie şi l-au văzut ca pe o sinucidere financiară.
În fapt, Low a revoluţionat sound-ul rockului la acea vreme. Mai ales muzicienii au resimţit din plin influenţa acestuia asupra muncii lor.
După ce Bowie a murit, vechiul său colaborator, chitaristul Carlos Alomar, care a avut calitatea de musical director pe Low a putut asculta diferite variante ale instrumentaţiei acestui album.
„Am stins toate luminile din casă şi am dat drumul la muzică. Jur că am fost în spaţiu. A fost minunat!”
Sursă: Rolling Stones
